Tribut pentru o iubire mută


Later edit: Am stat ceva timp în cumpănă dacă să aștern sau nu gândurile acestea. Pentru că e ajun de Crăciun, o sărbătoare care este despre iubire, speranță, bunătate, iertare. Dar despre toate acestea este și viața mea, chiar dacă are și părți mai puțin plăcute. Și mai presus de toate, e despre oameni dragi, despre familie, prieteni și Matei. Pentru ei și pentru mine voi continua să zâmbesc, orice s-ar întâmpla!

Împăcarea a venit mai repede decât mă așteptam eu.

Știam în adâncul sufletului că va veni, la un moment dat. Și totuși m-a surprins. Nu mă pregătisem să o îmbrățișez.

Scriam zilele trecute despre ceea ce m-am întrebat ani la rând în ceea ce-l privește pe ”prințul meu pe cal alb”, și anume dacă eu personal am făcut tot posibilul pentru a ne salva.

Evident că în orice relație interpesonală există doi actori principali, însă întotdeauna unul dintre ei iubește mai mult, luptă mai mult.

Dacă în cazul nostru eu eram acela, nu puteam renunța până când aveam convingerea că îmi răspund la întrebare oricând cu ”Da, am făcut!”. În mintea mea, de fiecare dată când eram aproape să mă conving, se mai ițea câte o idee și realizam că nu făcusem chiar tot.

La puțin timp după ce scrisesem lucrurile acestea mi-a mai venit o idee pe care am și pus-o în practică. Sunt o femeie hotărâtă. Acum. În trecut poate că nu am fost sau nu am fost suficient de hotărâtă sau nu am știut să îmi arăt hotărârea, dar cu trecerea anilor m-am maturizat mult în comparație cu cine obișnuiam să fiu. Ceea ce e bine. Se numește evoluție personală, parcă. 🙂

De data aceasta mi-e teamă că e vorba despre chiar ultima idee, ultima încercare.

Sufletul mi-a obosit, mi-e extenuat, nu mai găsește puterea de a lupta singur.

După standerdele unora poate că sunt o lașă, dar eu sunt împăcată cu mine însămi.

Mi-ar fi plăcut să îi fi spus în față toate lucrurile pe care le simt și le gândesc, dar cum am fugit departe de el (în speranța că ochii care nu se văd se uită și o să pot să îmi văd liniștită de viață în altă parte), nu îmi rămăsese decât să îmi iau inima în dinți și să așez într-o scrisoare electronică (se mutase din casa în care locuia în vremea când eram împreună și anu aveam noua adresă, că altfel îi trimiteam o scrisoare pe hârtie) ce simte ea și ce își dorește.

Ca versul cântecului lui Bănică Junior, și-ar fi dorit un ultim Crăciun cu el. Și atunci aș fi avut ocazia să lămurim lucrurile, o dată pentru totdeauna, liniștit, civilizat. Nimic exagerat, zic eu. (În martie, când ne-am întâlnit, nu avea pe nimeni – dar bineînțeles că lucrurile s-ar fi putut schimba după aceea.)

Nu m-a refuzat, nu a acceptat, nu a avut nicio reacție.

Iubire cu forța nu se poate și nici nu m-ar împlini o asemenea grozăvie. Când îi ajungi indiferent unui om (oricât de mult ar însemna el pentru tine), te oprești din a mai încerca să îl apropii de tine.

Mă consider un om rezonabil, rațional, drept pentru care aș fi apreciat să îmi spună verde în față adevărul. Aș fi înțeles și aș fi mers mai departe liniștită, chiar și cu o inimă frântă. Chiar dacă îl consider un om extraordinar și inteligent, pe care mi l-am dorit ca prieten bun înainte de orice altceva încă de când ne-am cunoscut. Chiar dacă iubirea mea nu își va pune capăt zilelor de deznădejde. Când nu se mai poate face nimic, nu se mai poate face nimic. Dar să îmi fi zis el asta.

Îmi vine să țip, să urlu. De dor, de durere, de ușurare. De multe lucruri învălmășite, încurcate ca o instalație pentru pomul de Crăciun recent adusă din pivniță.

Dar nu pot să fac asta. Nu sunt un animal sălbatic. Sunt doar un om.

Și dacă țipetele nu vor să iasă, lacrimile abia așteaptă înserarea ca să curgă în voie, ca un izvor nesecat, ca un râu zbuciumat – micii mei demoni cărora le e teamă de lumina zilei și de privirile oamenilor.

Ochii mei refuză să citească milă în ochii celorlalți. Un refuz pe care și l-au însușit de timpuriu. Oricât aș fi de neajutorată, am nevoie să mă descurc singură, să nu am așteptări de la nimeni, să nu depind de altcineva.

Nu poți controla iubirea și durerea, dar:

Durerea nu va trece, nu va fi uitată, iar iubirea asta sfântă nu o să se stingă ușor, dar voi fi mai bine.

Cu timpul!

🙂

Mă caut…


M-a văzut cineva? Probabil că nu. Și nu mă refer fizic.. 

Ai milă și răbdare cu mine. Nu am mai scris parcă de o mie de ani, iar gândurile mi se învârt ca moriștile în cap.. 

Bineînțeles că mi-a fost dor. Ca de o parte din mine. Pentru că așa și este. Nu oi fi prea talentată, dar în scris mă exprim de multe ori mult mai bine decât oricum altfel. În plus, acesta este locul în care sunt cel mai sinceră cu mine.

Cum îți spuneam, nu mă mai găsesc… Și e nedrept, atât pentru mine, cât și pentru el, pentru bărbatul care are legătură cu asta. Pentru că niciunul dintre noi nu meritam să se întâmple așa.

A început cu ani în urmă, chiar în clipa în care l-am cunoscut. Aceea a fost și clipa în care am început să îl pierd. Și zic că e nedrept pentru că suntem oameni, ființe vii, nu obiecte fără suflare care aparțin cuiva, care pot fi aparținute, pierdute și regăsite.

Îmi amintesc când i-am văzut prima dată chipul… am zâmbit cu totul. Și acum zâmbesc, dar îmi scapă și câte o lacrimă. 

În continuare simt la fel ca atunci, deși mă mint deseori că nu e așa, că el e cel potrivit. Șansa noastră s-a consumat. Nu mai e nimic de făcut. Îmi rămâne să-mi reproșez o viață greșeala tinereții, făcută din imaturitate, teamă și neatenție. 

Nici nu am fost complet sinceră cu el, cu mine…

Îmi zic, așa, ca o slabă consolare, că era cumva normal să mă comport așa. Trecuseră doar câteva luni de când fusesem părăsită de omul pe care îl credeam atunci perfect pentru mine. Dar nu am vrut să recunosc asta. Nu am vrut să recunosc că am mai iubit înainte, că sufeream atunci. Am vrut să fiu puternică, așa cum sunt tot timpul, pentru că trebuie, dar puterea nu te strânge în brațe seara, nu îți zâmbește dimineața, nu îți zice o vorbă bună atunci când ai nevoie…

Cu el mă simțeam în siguranță, mă simțeam calmă, liniștită, ca și cum nimic nu mă poate doborî, și zâmbeam aproape tot timpul, larg, încât toți cei din jur mă întrebau mereu de ce sunt atât de fericită, nicio răutate nu mă ajungea, și totuși lui nu îi arătam asta. 

Poate nici el nu era în deplină stare de a mă vedea și înțelege, avea și el o istorie în spate, un zbucium al lui..

Ce se întâmplă când se întâlnesc două suflete pereche ciobite?

Ar fi trebuit să își revină la forma inițială, ca prin magie?

Cu noi nu s-a întâmplat așa. Ale noastre suflete s-au ciocnit și apoi au luat-o pe căi separate.

Poate că doar al meu îi era pereche, iar al lui avea pe altcineva predestinat, în altă parte.

Cu gândul ăsta îmi trece timpul. 

Am trecut aproape prin toate stadiile necesare: negare, mânie, negociere, depresie… 

Urmează acceptarea. Aceasta ar fi ultima stație… Dar inima și mintea mea încă refuză să accepte că s-a terminat. Evident că e un chin destul de mare. Ce om normal s-ar supune de bunăvoie acestui chin? Nu îmi doream așa ceva pentru mine.

Crede-mă că am făcut tot posibilul să uit și să merg mai departe. Mult timp am întrerupt orice contact, m-am mutat din oraș, am luat-o de la zero acolo unde nu e nici umbră de el, ba chiar am încercat zicala „cui pe cui se scoate”. Iar de candidați nu am dus lipsă. Însă niciunul nu e el. Nimic și nimeni nu a reușit să îl îndepărteze de mine. Ditamai clișeul, știu, dar așa e. Inima e o încăpățânată, sigur știi. Cu cât îi interzici mai mult vreun sentiment, cu atât se înflăcărează mai tare să îl țină viu.

Și îmi rămâne să mă întreb: oare am făcut tot posibilul să îi arăt ce simt? Cred că nu.

Merg pe străzi, fac curățenie, plătesc facturi, mă bucur că sunt printre oameni buni și apreciez micile bucurii ale vieții, și lui tot îi simt lipsa. Nu sunt perfect conștientă de ce fac și unde sunt, pentru că o parte din mine lipsește, a rămas cu el. O vreau înapoi. Îl vreau înapoi pe el. Sunt egoistă că îmi e dor să fiu completă.

Nu mă pot împotrivi credinței că o să am parte de puțină magie de Crăciun anul acesta..

Iar tu, cititorule, nu te speria de omul cu multe probleme care sunt eu. În facultate credeam că psihologii nu au probleme proprii. Cu timpul m-am convins că m-am înșelat. Bine însă că nu profesez. Însă m-aș bucura să 
înveți ceva prețios din lecția care mi-a fost predată mie:

Fii sincer cu tine!

Fii sincer cu cei din jur!

Exprimă-ți sentimentele, indiferent de diminesiunea și intensitatea lor!

Zâmbește și fii fericit!

E atât de ușor să îi faci și pe ceilalți fericiți…

Ai grijă de tine! 

 

Thor, Skippy și celelalte patrupede din curtea casei


Să fi trecut vreo 20 ani de când le aduceam alor mei toți puii de căței găsiți pe stradă. Nu s-a întâmplat niciodată să văd vreunul abandonat și să nu-l duc acasă. Uite-așa le-am umplut curtea părinților cu animăluțe, pe care doar ei știu cum i-au hrănit și i-au crescut mari și frumoși; eu și frații mei doar ne jucam cu ei, dar doar până le găseam familii adoptive. Și întotdeauna se găsea cineva care să ia un cățel sănătos și jucăuș.

Anii au trecut, eram la începutul clasei a VIII-a când sora mea a primit un pechinez cadou: Zuzu. Era ”la modă” în sat să ai cățel pechinez, iar noi eram printre primii care aveau unul. Una de fapt, pentru că Zuzu era fetiță și a dat viață multor alți cățeluși, astfel că nu exista vecin și prieten care să nu aibă vreun urmaș al ei. 🙂 Doar ea a rămas alături de noi mult timp, și Rick, unul dintre puișorii ei. Din nefericire însă, timpul s-a scurs, ei au îmbătrânit și s-au dus…

Eram deja la facultate, ajungeam mai rar pe acasă, și deși întrebam mereu la telefon de cățeluși, ai mei mi-au ascuns de fiecare dată trista veste, așa că am aflat destul de târziu de disparițiile lor. Însă nu prea târziu pentru a-i jeli. Și nici pentru a nu-mi dori să le ia cineva locul.

Dar inima omului e altfel, așa că într-o zi de primăvară am primit-o pe Skippy, un pui de o lună de pisică birmaneză. M-am atașat rapid de ea. Sufletul meu tânjea după un suflet de animăluț. Îmi amintesc de parcă s-a întâmplat ieri ce chef nebun de joacă avea pe la 4-5 dimineața și de fiecare dată când trebuia să învăț pentru prezentări și examene, cum îmi rodea foile de curs, sau cum am moșit nașterea primilor ei pui, în noaptea dinaintea unui examen foarte important…

Acum Skippy e bătrână, mai vede foarte puțin cu un singur ochi, dar e pisica mea adorabilă, și o găsesc mereu acasă, alături de puii ei: Miți și Felix.

Iar din această lună, în marea noastră familie de oameni și animăluțe s-a alăturat Thor, un pui de corcitură de yorkshire. Nici nu contează rasa de fapt, noi deja îl iubim enorm. Matei cel puțin e înnebunit și topit de dragoste pentru el. 🙂

Iată că am ajuns și unde trebuia să ajung. Orice animal de companie e ca și copilul meu, pe care îl iubesc și îl răsfăț, căruia doresc să îi ofer ce e mai bun, mai ales când e vorba de hrana atât de importantă. Înainte de toate, îmi doresc ca patrupedele mele să fie sănătoase și atunci mă interesez mereu care sunt cele mai potrivite alimente pentru ele. Îmi doresc să le am alături cât mai mult timp și nu îmi permit să îmi asum responsabilitatea de a le scade durata de viață pentru că nu le ofer produse de calitate. În niciun caz!

În urmă cu 15 ani nu eram direct responsabilă cu hrănirea animăluțelor, dar nici nu-mi amintesc să fi văzut vreo gamă largă de produse în acest sens, adică nu cred că aveai prea multe opțiuni de unde alege, iar la țară nici nu se prea punea problema de a le da hrană specială.

De-a lungul timpului însă, lucrurile au evoluat o dată cu tehnologia și informatizarea, astfel încât acum am toate informațiile de care am nevoie la distanță de un click și la distanță de un apel telefonic medicului veterinar, doar pentru a fi sigură că le ofer ce au nevoie.

Iar lucrurile au devenit și mai ușoare de când există Cattitude Brands – magazinul online premium de accesorii și mâncare pentru animalele de companie. Pe mine mă interesează în principal hrana, dar am văzut că au și ghiduri de dresaj pentru căței, cărți despre înțelegerea comportamentului animalelor de companie și rezolvarea problemelor care pot apărea, pentru pasionatul de lectură și pentru psihologul din mine. 🙂 Au și cadouri pentru prietenii vostri cu căței și pisici. Au chiar și un Pet Spa, iar din 2017 vor dezvolta diverse programe educaționale în domeniul îmbunătățirii calității vieții animalelor de companie – nici nu aș putea să îmi doresc mai mult pentru familia mea de patrupede.

Intrați pe site-ul lor , care datoriă celor de la Creative Wings este unul cochet și foarte bine organizat, unde găsiți cu ușurință orice informație doriți, iar dacă nu găsiți, întrebați și vi se răspunde imediat, în cel mai profesionist mod. Și cel mai important: aici găsești produse de calitate! Eu una știu ce să aleg!

Seară de teatru, despre amintiri, cu emoție


Ce seară minunată… și ce oameni frumoși și talentați se ”ascund” unde nu bănuiești!

Am avut ocazia și chiar onoarea de a participa aseară la lansarea oficială a trupei de teatru H2O (sau ”Apă Vie” cum le este drag să-și spună), formată din tinere talente, voci care au ceva de spus și au ales să-și transmită mesajul, cu emoție și umor, prin artă. Evenimentul denumit ”Amintiri din… copac” a avut loc la Colegiul Sfântul Nicolae și a avut ca invitați trupa Folk Feelings, artista Iustina Irimia-Cenușă și două fetițe din Grupa de Teatru a Palatului Copiilor, coordonată de actrița Ana Hegyi.

A fost o seară în care ne-am amintit de copilărie, de familie, de atmosfera de ”acasă”. Tinerii actori, cu un foarte fin simț al observației, au adunat poveștile lui Ion Creangă și le-au reinterpretat în manieră modernă, că deh, material didactic există din belșug. 🙂

Vă amintiți de Smărăndița? A mai crescut, Roxana ne-a readus-o în fața ochilor, dar e la fel de ștrengară. Diana a fost un tată răbdător, iar  Cătălin l-a interpretat pe domnul profesor de istorie, dar și pe domnul administrator de bloc. Roxana a fost gospodina perfectă și mama care face totul pentru copilul ei, și soacră mai apoi.  Andrei a avut cel ai greu rol, acela de soție. 🙂 Și Cristina a avut dublu rol: Țuțu, băiețelul energic, și madam Belizarea, vecina băgăreață.Alexandra și Ștefan au fost pentru o seară Floarea și Gheorghe, cel mai amuzant cuplu, pe ritm și pe rime.  Cu o moldoveancă autentică drept soție, o soacră-poamă acră, un copil neastâmpărat și o vecină mereu nemulțumită, cred și eu că Eugen nu-și putea găsi liniștea. Eh, și personajul principal al serii, copacul, a fost interpretat de Cristian.

Mulțumesc Ștefan pentru invitație, a fost o surpriză frumoasă și o plăcere să te văd ”în acțiune”! Mulțumesc și prietenilor alături de care am petrecut ceasurile serii! M-am bucurat să revăd oameni dragi. M-am bucurat să văd tineri care își urmează visurile. M-am bucurat să primesc emoție pură. Am râs din tot sufletul, am vărsat și-o lacrimă (Iustina e de vină 🙂 ). M-am simțit ca în familie!

Felicitări, mult succes tuturor pe acest drum, abia aștept să vă (re)văd pe toți, și pe scene mai mari!

Oricine are ocazia de a-i vedea, să nu o rateze. Nu va fi dezamăgit!

Între timp puteți vedea aici fotografiile lui Alexandru, care a surprins fiecare moment al serii! 🙂

Numai bine,

Ioana

A fi sau a nu fi.. Femeie


De ce te-oi fi iubind,

FEMEIE gingaşă,

Ca firul de iarbă

ce taie în două luna văratecă,

azvârlind-o în ape”…? (Nichita Stănescu)

tumblr_lhvcf3mhkp1qbedvyo1_500

Vorba românului, ”ziua bună se cunoaște de dimineață, și săptămâna bună se cunoaște de luni”. Ei bine, dacă luni m-am alăturat tovarășilor din Kooperativa 2.0 Iași pentru o vizită la aeroport, joi am continuat cu participarea la un workshop denumit sugestiv: ”Redescoperă-te, Femeie”, susținut de psihoterapeut Ana-Maria Ceornea, la clinica Armoniè.

Spun mereu că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv și se întâmplă atunci când le este menit să se întâmple, nici mai devreme, nici mai târziu. Și o spun și acum, pentru că nu demult îi rugam pe unii dintre bărbații din blogosferă să scrie despre cum văd ei femeia. Am citit cu emoție rânduri scrise probabil cu mai multă emoție. Universul probabil m-a lăsat să ”rumeg” acele postări și gândurile și emoțiile generate de ele, pentru ca într-un final să mă aducă în situația de a mă întreba și a afla cum e femeia, din propria perspectivă.

Am văzut evenimentul pe facebook, printre câteva zeci altele și mi-a atras atenția. Am citit descrierea, am apăsat ”butonul” Particip și apoi am contactat-o pe Ana în vederea rezervării unui loc la acest workshop. Atunci și în zilele ce au urmat m-am gândit că o să aflu cumva (prin secrete cunoscute de foarte puține persoane) cum să fiu mai feminină, cum să mă iubesc și să mă prețuiesc.

Ana nu ne-a spus niciun secret, iar adevărul nu e nici el prea departe, pentru că am aflat, în primul rând, ce înseamnă să fii Femeie. E drept, nu m-am întrebat deloc în acest timp ce înseamnă să fii femeie, nici nu mi-a trecut prin minte, probabil am crezut că știu deja.

Ce am crezut eu că înseamnă să fii femeie? Un tot. O multifuncțională. Mai multe persoane într-una. Am crezut că femeie ești atunci când ești fiică (motiv de mândrie pentru părinți), soră (sprijin și model pentru frații mai mici), iubită (atentă și grijulie), soție (camarad pe viață și stâlp de susținere), mamă (oferind iubire necondiționată și educându-și cum știe mai bine copiii), prietenă (umărul pe care poți plânge liniștit și cea care se dă peste cap pentru a te ajuta să-ți rezolvi o problemă), angajata sau antreprenoarea (care își face exemplar treaba), doamna/domnișoara care zâmbește sincer, merge drept și privește înainte atunci când iese în societate. Și lista poate continua, desigur. Dar greșeam.

Suntem atât de angrenate în cotidian: copil, partener (sau lipsa acestuia), familie, familia extinsă, serviciu, societate; credem că e de datoria noastră să le facem pe toate (pentru că femeile din 1800 nu le puteau face, dar noi da); credem că e de datoria noastră să fim acolo pentru fiecare apropiat care are nevoie de noi; și ne păcălim că suntem femei îmbrăcând o fustă sau încălțând un pantof cu toc din când în când, folosind niște cosmetice sau produse de machiaj, răsfățându-ne la salon o dată pe an, când ar trebui să ne răsfățăm (în orice mod) zilnic. Pentru că da: merităm! Merităm să fim Femei, nu bărbați cu fustă, chip și corp de femeie.

A fi femeie e o stare, ce vine din interiorul nostru. A fi femeie înseamnă a te simți femeie, dincolo de toate rolurile enumerate mai sus. Suntem femei înainte de a fi fiice, surori, mame, iubite, soții, prietene, și nu încetăm să fim femei odată cu asumarea oricăruia dintre aceste roluri. Datoria noastră este să ne (re)descoperim, să alegem să ne simțim bine în pielea noastră, să ne punem pe primul loc pentru ca de acolo să ne putem dedica celorlalți, să putem să îi ajutăm, să fim capabile să le oferim din iubirea noastră. Ceea ce nu e o muncă ușoară.

Partea cea mai dureroasă nu a fost însă să aflu că nu știu ce înseamnă să fii femeie sau să realizez că sunt o femeie masculinizată (subconștientul meu probabil știa deja), dar a fost să realizez că bărbatul pleacă din viața ta atunci când te vede atât de independentă, de sigură pe tine și te aude ”lăudându-te” cu faptul că ești o femeie puternică mai des decât aude ”te iubesc”. Pleacă! Și nu se mai întoarce. Nici privirea nu o mai întoarce către tine. Te lasă cu toată ”puterea” ta, că doar nu ai nevoie de el. Și se duce acolo unde se simte la adăpost, acolo unde se simte bărbat, ceea ce el este. După multe frământări și ”de ce”-uri, iată că înțeleg acum. Acum știu unde am greșit și mă rog să am doar puterea de a nu mai repeta acest comportament.

Spre final îmi răsare în memorie un exemplu din zilele trecute, căruia nu i-am dat nicio importanță la momentul respectiv: dimineață, o stație oarecare, la urcarea în tramvai, eu (blugi, teniși, părul strâns) și vreo patru-cinci bărbați de vârste diferite (fiecare îndreptându-se spre serviciu probabil), niciunul nu m-a lăsat să urc înaintea lui. Oare de ce? Cavalerismul nu mai există? L-a omorât cineva? Ce rol am sau am avut în acest ”proces”?

Nu ar trebui să îmi mai cumpăr singură până și flori. Nu ar mai trebui să car cale de trei etaje plasele pline cu cumpărături. Nu ar mai trebui să desfund chiuveta. Nu ar mai trebui să schimb becul care s-a ars. Ar trebui să încetez să cred că pot și să încerc să le fac pe toate. Ar trebui să am mai multă grijă de mine, cea din interior. Și, de ce nu, ar trebui să port mai mult rochițe, fustițe, tocuri. Pentru mine.

Am părăsit incinta clinicii așa cum îmi place: cu emoție (atâta emoție încât am vărsat câteva lacrimi – e de bun augur) și cu multe teme de gândire. Au trecut câteva zile de atunci și încă mai caut răspunsuri la întrebări înainte să adorm. Semn că mesajul a ajuns unde trebuia.

Și pentru că am cunoscut oameni minunați, plini de energie pozitivă, și-mi place fluturele albastru din clinică :D, o să îi mai calc pragul joi, 21 aprilie, cu ocazia Atelierului de relaxare.

***

Ana-Maria Ceornea este o ființă care trăiește fiecare zi ca pe o experimentare, ca pe un dar al vieții, care e în căutarea și descoperirea ei de cel puțin șapte ani, căreia îi place să lucreze cu oamenii, să comunice cu sufletele acestora, să creeze zi de zi relații sănătoase. Deviza ei este ”Ești ceea ce crezi că ești!”

De meserie psihoterapeut, a ales drumul cunoașterii și redescoperirii permanente a propriei persoane. Descoperă în fiecare zi oameni minunați care doresc să-și vadă și creeze propriul sens și propriul drum.

Foarte importante pentru mine sunt liniștea sufletului, bucuria de a trăi și iubirea propriei persoane. Cultiv zi de zi aceste minuni și viața mi se pare extraordinară! Sunt EU din ce în ce mai mult, pe zi ce trece și asta îmi dă libertatea și iubirea de care am nevoie! Sunt un călător, dar în același timp, un suveran al propriei mele vieți. Sunt o ființă creatoare, ce își croiește fiecare zi în manieră proprie și asta-mi place teribil!

Armoniè (clinicaarmonie.ro) este clinica psihologică care armonizează ceea ce fac, gândesc, simt și spun persoanele care întâmpină obstacole de ordin psihic, deoarece doar astfel vor putea avea acces la o viață fericită și împlinită. O clinică pentru oameni, pentru specialiști, care doresc să facă mai cunoscut faptul că PUTEREA e în noi. Ne putem regăsi, putem evolua și cunoaște, apelând la interiorul nostru.

Tăierea moțului


Repede mai trece timpul!

Parcă alaltăieri îl țineam în brațe pentru prima dată pe Matei și iată că au trecut 2 ani și jumătate, iar bebelușul de atunci e un băiețel energic și inteligent.

Parcă ieri o botezam pe finuța mea și iată că a sosit vremea tăierii moțului.

Trebuie să recunosc că am avut mai multe emoții acum decât la botez. Ori la botez, avalanșa de sentimente a acoperit emoțiile.

Evenimentul a fost unul intim, în familie, dat fiind că a coincis cu ziua de naștere a fratelui finuței, ceea ce înseamnă că au fost două motive de sărbătoare. Pe lângă acestea, am ținut și tradiția datului colacilor.

Pentru început m-am așezat în mijlocul camerei, cu fetița în brațe și cu restul persoanelor de jur-împreujurul meu. Cumătra mi-a înmânat un colac pe care l-am rupt deasupra capului finuței și am împărțit cu absolut toată lumea fiecare bucățică din colac.

Apoi am pieptănat frumosul păr al fetiței cu pieptenele adus pentru ea și am pregătit moțul din creștetul capului și câte o suviță din spate și din laterale, în semnul Sfintei Cruci. După care am tăiat vârful moțului și al șuvițelor, simbolic, cu un foarfece adus tot de mine ș lăsat finuței. Firicele de păr au fost lipite cu ceara de la lumânarea de la botez (care a stat aprinsă toată ziua respectivă), între două monede de 50 de bani, și lăsate cumătrei.

După aceea am scotocit prin casă și prin geantă și am pus pe un platou următoarele: telefon, ruj, stilou, card + bani, cheile de la mașină, o seringă, un caiet, o iconiță, parfum. Daria a ales stiloul, cheile și nu în ultimul rând banii. E clară treaba, nu? ;))

A urmat momentul îmbrăcatului, când bărbații au cam părăsit încăperea. Rămase între fete, am dezbrăcat-o de hăinuțele ei și am îmbrăcat-o complet cu hăinuțele alese special: rochiță, body, hamleței, bolero, pantofiori, bentiță pentru păr. I-am luat de asemenea scutece și șervețele umede, jucării, o brățărică. Iar săptămâna viitoare o să-i pună nana cerceluși.

Apoi am făcut poze. 😀 Nu prea multe pentru că au fost mulți copilași în casă, fiecare cu mai multă energie și mai puțin chef de ședință foto.

Cumătrii cei mari ne-au așezat la masă, cu meniu tradițional românesc, ca la o nuntă de demult., încât stomacul meu vede doar salate și preparate cât mai ”light” de atunci. 😀

Înainte de tăierea torturilor (v-am zis că au fost doi sărbătoriți, nu? 🙂 ), s-au dat colacii, de către bunica finuței. Tradiția spune că fiecărui om i se dau colacii o dată în viață și e bine să i se dea la botez sau tăierea moțului (deși acest obicei nu este prea vechi), dar se poate da și la nuntă sau, în ultimă instanță, la înmormântare… Acești ”colaci” sunt de fapt doi colaci împletiți, de 1 kg, sau un colac mare de 2 kg, 2 l de ulei, 2 kg de zahăr, 2 kg de orez, 2 kg de făină, care s-au împărțit egal între nașă (eu0 și cumătri (părinții finei), plus câte un cadou – ne-am pus de acord înainte ce își doresc sau au nevoie ei, ce îmi doresc sau am nevoie eu, și ne-am hotărât asupra câte unei lenjerii de pat. Cumătra mare ne-a făcut câte o urare ”sănătoasă” mie și finuței, mi-a urat să o și cunun, și a fost totul bine! 😀

În final: torturile – absolut delicioase – unul gătit de cealaltă bunică a finuței, unul adus din Republica Moldova :D. Am cântat La mulți ani, am suflat în lumânări, ne-am murdărit pe față cu cremă, apoi ne-am jucat și am dansat populară și ne-am distrat.

Cam asta a fost! 😀 Vă las câteva fotografii. Să auzim numai de bine!