Tatuajul între da și ba


Nu am niciun tatuaj încă. Dar de prin vremea de după ce am împlinit 18 ani mi-am dorit unul. Sau câteva. Mici, simbolice, nimic exagerat. Și că veni vorba de exagerat, nu sufăr chiar deloc de ipohondrie. Totuși, știu câteva cazuri ale unor persoane tatuate care suferă de diverse afecțiuni.

Nu aplec urechea la zvonuri, dar oare unde e adevărul?

Regula mea de aur e să fiu eu bine, sănătoasă, ca să pot să am grijă și de cei din jurul meu. Exclus să îmi pun sănătatea în pericol. Mai ales pentru un moft – pentru mine tatuajul pe care mi l-aș face ar fi un moft, în condițiile în care mă pot lipsi de el.

Carbonul negru (din funingine) și hidrocarburile aromatice policiclice (cea mai cunoscută fiind naftalina) sunt adesea principalele ingrediente din cerneală neagră cu care se face tatuajul. În obținerea acesteia sunt utilizate metalele grele precum mercurul, fierul, arsenicul, plumbul și cadmiul, dar și pentru obținerea factorului de permanență.

Alegerea de a avea un tatuaj presupune să îmi expun pielea, ficatul, rinichii, plămânii, colonul, limfa (care reprezintă organele de detoxifiere), și mai ales sângele, sub povara acestor metale și toxine.

Există pe piață multe studii care au luat la disecat fiecare dintre metalele și toxinele din cerneala de tatuaj și le sunt prezentate frumos, ordonat efectele dăunătoare. Dar per total, despre efectele pe termen lung ale tatuajelor nu se știe prea multe. Iar tatuajul rămâne la statutul de artă și extrem de popular în rândul tuturor, chiar și al copiilor.

Nu m-ar mira ca în viitorul apropiat, tușul negru să conțină mai mulți pigmenți naturali, ecologici, mi se pare chiar foarte posibil. Deși ar putea fi scump și s-ar găsi mai greu la început, la ritmul în care evoluează toate, la un moment va fi accesibil și pentru omul de rând ca mine.

Indiferent de tipul de tuș, un tatuaj reprezintă o responsabilitate și un angajament. Ca orice alt lucru pe lume aceasta, dacă vrei să reziste ca în prima zi, sau chiar mai bine, e nevoie să i te dedici, să îl îngrijești, să folosești anumite creme petru a-i păstra intensitatea, sau să îl repigmentezi, altfel se va estompa după câțiva ani buni.

Cred că tatuajul meu o să mai rabde o vreme.

Tu ce părere ai?

25 de întrebări despre 2018


  • Pentru ce anume sunt cea mai mândră (cel mai mândru) din acest an?
  • Sunt mândră de două lucruri, unul material și unul spiritual. Din punct de vedere spiritual sunt mândră și mulțumită pentru că am ajuns să pot vedea frumusețea oricărui lucru, fie el și mai puțin plăcut, să mă bucur de tot ce mă înconjoară (un cer plin cu stele într-o noapte geroasă, un boboc de orhidee, un zâmbet al casierei de la magazinul din colț, gestul vecinului de a-mi ține ușa de la bloc atunci când mă vede că ajung cu plasele de cumpărături, o ninsoare ca în povești, ploaia, răspunsurile pline de înțelepciune ale lui Matei care mă uimește fără încetare, și multe multe altele), să înțeleg cum și de ce se întâmplă anumite lucruri fără explicații, să accept oamenii așa cum sunt, fără să îi judec. Din punct de vedere material sunt mândră că am reușit să mă mut la căsuța mea, eu singurică.
  • Cum pot deveni o persoană mai bună?
  • Cunoscându-mă pe mine însămi cât mai bine. Dacă vorbim despre a fi mai bun cu ceilalți oameni, ar fi de ajutor să îmi cunosc mai bine sufletul, și să îl las pe el să se exprime mai des decât mintea cu toate concepțiile sale inserate de către societate de-a lungul timpului. Dacă vorbim despre a fi mai bun în ceea ce fac în plan profesional, ar fi de ajuns să îmi cunosc mai bine sufletul, să știu ce îi place și să cultiv acele lucruri.
  • Unde mă simt blocat?
  • În iubire.
  • Unde trebuie să-mi permit să fiu mai îngăduitor cu mine?
  • În iubire.
  • Sunt pasionat de cariera mea?
  • Sunt. Mai am foarte multe de învățat, dar îmi găsesc motivația în plăcerea de a lucra și mai ales în oamenii cu care lucrez.
  • Ce lecții am învățat?
  • Am primit multe lecții, dar nu sunt sigură că mi le-am însușit pe toate. Cea mai importantă pe care mi-am însușit-o este să nu judec pe nimeni ca o carte după coperți.
  • Cum arată finanțele mele?
  • Nu prea strălucit, dar mă descurc.
  • Cum mi-am petrecut timpul liber?
  • Mare parte din timp muncind. Nu sunt mândră de acest lucru, dar m-am gândit mult timp la visul meu, l-am copt și răscopt, iar acum se apropie încet-încet de realizare. Încerc pe cât de mult posibil să nu afecteze celelalte planuri din viața mea. Am petrecut timp și cu cei dragi, familie și prieteni, mai puțin ca în alți ani, dar de calitate mai bună. Mi-am continuat pasiunea de a citi. Am călătorit într-un oraș nou, drag mie.
  • Cât de bine am avut grijă de trupul, mintea și sufletul meu?
  • Bine, dar nu prea mult. Mai degrabă am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine.
  • Cum am fost deschisă către nou?
  • Spun doar atât: viață nouă, oraș nou, job nou și tot noul care derivă de aici.
  • Când m-am simțit cel mai creativ inspirat?
  • Când lucram.
  • Ce proiecte am finalizat?
  • Nici cu indulgență nu aș numi vreun proiect finalizat. Toate sunt în lucru.
  • Cum am procrastinat?
  • Procrastinez dimineața când sună alarma și aș mai dormi. Procrastinez când e vremea să merg la sală sau să fac puțină mișcare. Dar atât. (Aș putea să trec și asta la lecții învățate. Sau nu?!?)
  • În ce mod îmi pot restructura timpul?
  • Oh. Încă nu mă gândesc la asta.
  • Cum am permis ca teama de eșec să mă țină locului?
  • Pur și simplu. Deși uneori mă arunc în fața lucrurilor care îmi provoacă teamă de eșec, alteori aceasta pune stăpânire atât de mare pe mine încât nu sunt în stare decât să mă ascund sub pat. E un contrast mare și nu știu de ce depinde încă.
  • În ce moment au preluat controlul îndoielile de sine?
  • Nu aș spune chiar că au preluat complet controlul, dar sunt mereu acolo și mă sâcâie. Depinde de mine cât volum le permit.
  • Când m-am simțit cel mai viu?
  • Când m-am mutat în Sibiu.
  • Cum i-am învățat pe alții să mă respecte?
  • Nu i-am învățaț. Încă îmi e greu să spun nu și îi las pe ceilalți să profite de ajutorul pe care îl ofer, dar mi se umple paharul mai des și răbufnesc și tot ei se simt nedreptățiți. Dacă le întinzi un deget, oamenii chiar îți iau toată mâna.
  • Cum îmi pot îmbunătăți relațiile?
  • Lucrând constant cu mine și comunicând constant cu ceilalți.
  • Am fost nedrept cu cineva?
  • Cu siguranță am fost.
  • Pe cine trebuie să iert?
  • Pe mine. Părinții, familia.
  • La ce este timpul să renunț?
  • La orgolii prostești și la relații toxice cu oamenii din jur.
  • De care obiceiuri vechi mi-ar plăcea să renunț?
  • Să sar în ajutorul oricui fără să gândesc. Fără să mă gândesc la alternative, la consecințe.
  • Ce obiceiuri noi aș vrea să cultiv?
  • Îmi doresc să alerg. Și să conștientizez mai mult.
  • Cum pot să fiu bună cu mine însămi?
  • Nu cred că merit.

What I Talk About When I Talk About Running sau Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă


Tocmai am terminat de citit a doua oară în cinci zile cartea lui Haruki Murakami. (Iar afară ninge liniștit.)

Ai ghicit! Atât de mult mi-a plăcut. Fără exagerare, simt că aș mai putea să o citesc de câteva ori. Fără să mă plictisesc de ea. Poate chiar aș învăța-o pe de rost. Dar cu siguranță aș înțege mult mai bine tainele ei. Pentru că nu mi se pare o simplă carte, un simplu volum de memorii. Și pentru că îl consider pe Haruki Murakami un scriitor genial, pe care îl ador. Deși literatura lui nu e ușor de citit. Pe mine mă acaparează mereu și ajung să nu pot lăsa cartea din mână până ajung la final, după care mă mustră conștiința că m-am grăbit atât. De fiecare dată mi-ar fi plăcut să savurez mai mult lectura.

Cartea aceasta însă e altceva. Și are doar 230 pagini citibile. 

Mă străduiesc să îmi amintesc o altă carte atât de ușor de citit, chiar prea ușor, și nu reușesc. Nu cred că e o părere strict subiectivă pentru că eu personal îl ador pe scriitor. Are un stil lejer, captivant, comic și amuzant pe alocuri, nu rareori mă trezeam că citesc cu un zâmbet ușor pe față.

Secretul poate fi faptul că e scrisă sub formă de notițe – adunate pe parcursul a un an, ceea ce îmseamnă relativ foarte puțin – despre alergare și scriere, acum sunt subiectivă, la nivel profesionist.

Îmbietor a fost faptul că la recitirea unora dintre paragrafe tot eram surprinsă de ceea ce citeam (nu se pune problema să fi uitat de ele, dat fiind că le-am recitit atât din scurt – e vorba de talentul scriitorului), altora le găseam noi înțelesuri. Nu mă pot abține să mă întreb cum ar sta lucrurile la următoarea recitire sau până la a câta lectură mi-ar lăsa impresii diferite?

Mai am cărți care își așteaptă rândul, nu pot să spun sigur că o să o citesc din nou în zilele următoare, însă e cert că e una dintre cărțile pe care le-aș citi o dată pe an și chiar voi face asta (mai face cineva așa ceva? – vreau să știu 🙂 ) – o analogie la o particularitate a cărții, nu divulg mai multe, te las să o savurezi dacă îți dorești. Cred că e ”imboldul blând” care mi s-ar potrivi atunci când aș fi în pană de motivație. 

Las mai jos câteva citate care mi-au atras atenția, care mi-au plăcut, în care m-am regăsit, nu înainte de a recunoaște spășit că încă de la primele pagini m-a făcut să cred că și eu pot să alerg zilnic, să îmi fac o rutină din acest stil de viață, am mai încercat în trecut, prin urmare știu că îmi place, dar nu am pus încă în practică – nu știu ce mă oprește, nici ce a făcut-o altădată. Poate doar faptul că mie mi-ar place să am un ”partner in crime”.

”Experiența m-a învățat că nu putem trăi singuri – de altfel, un lucru cât se poate de evident.”


”Gândurile … sunt ca norii de pe cer. Nori de diverse forme și mărimi, care vin și pleacă. Dar cerul rămâne cer, iar norii nu sunt decât niște musafiri care trec mai departe și dispar în zare. Cerul e ceva ce există și nu există în același timp. Are substanță și totodată nu are. Iar noi nu putem decât să luăm această întindere vastă așa cum este și să ne cufundăm în ea.”

”… oamenii reșesc să își clădească propria personalitate și să-și păstreze propria individualitate tocmai din cauză că sunt diferiți.”

”… singurătatea este, cu mici diferențe, un lucru inevitabil în viață. Dar ea îți macină sufletul și ți-l dizolvă ca niște stropi de acid care se preling dintr-o sticlă. E ca o sabie ascuțită, cu două tăișuri. Pe de o parte îți apără inima, pe de alta ți-o sfâșie necontenit pe dinăuntru.”

”… ce nedreaptă este viața. Ceea ce unii oameni nu obțin fără efort, alții capătă fără să miște un deget.”

”Viața e în esență nedreaptă. Ăsta e un lucru indiscutabil. Dar eu cred că oricât de nedreaptă ar fi situația în care te-ai afla, poți găsi o formă de echitate. Poate că asta cere timp și efort sau poate că degeaba investești timp și efort. E la latitudinea fiecăruia să hotărască dacă merită sau nu să caute această dreptate.”

”… eu unul nu sunt de părere că dacă ai voință, poți face orice. Lumea nu e atât de simplă.”

”Oamenii sunt făcuți să se țină de ceea ce le place și să abandoneze ce nu le place. O vagă legătură cu voința tot există, dar oricâtă voință ar avea cineva, oricât nu i-ar plăcea să se lase păgubaș, nu poate să se țină multă vreme de un lucru care nu-i e pe plac. Și chiar dacă ar reuși, sigur nu i-ar face bine la sănătate.”

”Lucrul cel mai important pe care îl învățăm în școală este acela că ”cele mai importante lucruri nu se învață la școală”.”

”… n-am decât să mă resemnez și să mă mulțumesc cu ce am. Asta este o regulă a vieții, iar eficacitatea nu e un principiu după care să judecâm ce valoare are viața noastră.”

”… un afiș pe care scrie ”Mușchii se pun greu și se pierd ușor. Grăsimea se pune ușor și se pierde greu”. O realitate nesuferită, dar rămâne o realitate.”

”Corpul este un sistem extrem de practic. Trebuie să îi provoci durere intermitent, pe o perioadă mai lungă, ca să înțeleagă mesajul. Rezultatul este că va accepta de bunăvoie (sau poate nu) volumul de mișcare la care e supus. După aceea împingi ușor limita superioară. Puțin câte puțin. Cât să nu facă pană.”

”… într-o anumită măsură, e inebitabil să pierzi. Nu ai cum să învingi la nesfârșit. Pe șoseaua vieții, e imposibil să gonești încontinuu doar pe banda de depășire.”

”Vreau să învăț din fiecare eșec și să aplic lecția învățată data viitoare. Să fac asta măcar cât mai sunt în stare.”

”Scriu ca să dau un făgaș gândurilor mele.”

”Când ne moare trupul, oare și gândurile noastre dispar într-o clipită, odată cu el?”

”Fără talent literar nu ești scriitor oricât te-ai strădui. Este mai degrabă o precondiție decât o calitate necesară. Fără combustibil, mașina nu merge, oricât de grozavă ar fi ea.”

”… tinerețea înseamnă să fii plin de vitalitate. … A fi tânăr și talentat e ca și cum ar avea aripi.”

”Inimile lor măasră timpul încet, căzute pe gânduri.”

”… îmi dau seama că eu nu sunt decât o piesă minusculă în uriașul mozaic al naturii. Nu sunt decât unul dintre elementele înlocuibile ale naturii, ca apele râului care curg pe sub pod, îndreptându-se către mare.”

”… dacă tot faci ceva, atunci fă-o cum trebuie (sau în unele cazuri, chiar mai bine de atât).”

”Nu știi ce-ți aduce ziua de mâine pânu nu trece ziua de azi.”

”Poate veți înțelege și dumneavoastră ce a lăsat în mine cursa aceea atât de dură – lucruri care te bucură și lucruri care nu prea au cum să te încânte. Sau poate veți spune doar că nu puteți să pricepeți așa ceva.”

”Nu era nevoie să mă gândesc la ce urma. Cerul, vântul, iarba, vacile care pășteau, spectatorii, ovațiile, lacul, romanele, realitatea, trecutul, amintirile, toate acestea nu mai aveau nicio legătură cu mine. Să-mi mișc picioarele trei metri mai departe – aceasta era singura rațiune a existenței mele ca ființă umană.”

”Viața nu are un sens pentru că are sfârșit. Vieții i se pune un sfârșit tocmai pentru a-i sublinia semnificația, ca o metaforă indirectă a faptului că e finită.”

”… așa e viața. Și noi n-avem decât s-o acceptăm așa cum e, fără explicații și fără amănunte.”

”Așa cum eu am rolul meu de îndeplinit, și timpul își are rolul lui. Iar timpul își face treaba mult mai conștiincios și cu mult mai multă precizie decât mine. Doar timpul, de când s-a născut el (oare când?), n-a făcut altceva decât să meargă tot înainte, fără o clipă de repaus.”

”Așa cum se întâmplă cu majoritatea necazurilor care se abat asupra omului, și durerea mea a apărut din senin, complet neanunțată.”

”… dacă mintea noastră e labirintică, și corpul e tot un labirint. Peste tot e întuneric, peste tot sunt puncte moarte, peste tot sunt indicii mute, peste tot, duplicitate.”

”Îmi ridic privirea către cer. Se întrezărește acolo vreun crâmpei de bunătate? Nu. Se văd doar norii impasibili care plutesc deasupra Pacificului. Iar ei nu îmi spun nimic. Norii sunt mereu tăcuți. Nici n-ar trebui să mă uit la cer. Către înăuntrul meu ar trebui să-mi îndrept privirea. Mă uit în mine. E ca și cum m-aș uita în adâncurile unei fântâni. Se vede oare bunătate? Nu. Tot ce se vede acolo e firea mea. Natura mea așa cum e, individualistă, căpoasă, necooperantă, adesea egoistă, dar care se îndoiește de sine și încearcă să vadă partea amuzantă a lucrurilor – sau ceva de genul ăsta – atunci când se întâmplă ceva rău. Am cărat-o în cârcă pe drumul acesta lung, ca pe o desagă veche. Nu am cărat-o de plăcere. La ce are în ea, e și prea grea și nici nuarată prea grozav. Mai e și peticită pe la colțuri. Altceva n-am avut și am fost nevoit să o iau pe-asta cu mine. Dar, ce pot să zic, m-am atașat de ea. Evident.”

”Majoritatea profesorilor predau o anumită materie prin anumite metode prestabilite și folosind un anumit set de cuvinte, însă nu mulți sunt profesorii care știu să predea în funcție de elev, adaptându-se la abilitățile și înclinațiile sale și folosindu-și propriile cuvinte. Probabil că nu există mai deloc.”

”… în unele cazuri, să investești timp în ceva e drumul cel mai scurt.”

”La orice vârstă ai ajunge, atâta timp cât ești în viață, tot o să descoperi mereu lucruri noi despre tine. Oricât ai sta dezbrăcat în fața oglinzii, n-o să vezi niciodată până în adâncul tău.”

”Tocmai durerea, tocmai curajul de a ne supune acestei dureri, ne face să realizăm cu adevărat sau măcar să avem o licărire de înțelegere a faptului că suntem în viață.”

”… la urma urmei, lucrurile cu adevărat importante pentru noi sunt de cele mai multe ori cele care nuse văd (dar se simt în suflet). Și nu rar se întâmplă ca lucrurile de valoare să le obții doar prin fapte ineficiente. Oricât de zadarnice ar fi ele, prostești sigur nu sunt.”

PS: Mi-am amintit o carte pe care-am citit-o ușor: Heidi, fetița munților, deJohanna Spyri – cartea preferată a copilăriei mele, și a copilăriei mamei mele. A fost prima carte citită de mine singur, cap-coadă. Mi-a luat foar câteva ore. 🙂

Escapadă la munte


Ce bine e să ai prieteni care se gândesc la tine, chiar dacă au mai multe zile libere de la serviciu!  funny  evil laugh 

Pentru că astfel am petrecut un weekend de ianuarie foarte fain în Vatra Dornei.

Am avut parte de vreme superbă, de foarte puțină aglomerație pe pârtii, patinoare și la telescaun și de un drum curat și fără incidente, atât către Vatră, cât și înapoi către Iași.

După cum spuneam, a fost o excursie foarte scurtă, am plecat sâmbătă dimineață din Iași și m-am întors duminică seara, lăsându-mi gașca acolo să mai petreacă încă două zile. Ah!

Chiar dacă drumul a fost cât de cât liber, am preferat să nu ne grăbim, astfel că am ajuns pe la amiază în Vatra Dornei, am mers întâi la pensiune, pentru a ne lăsa bagajele și apoi am mers să mâncăm.

Ne-am cazat la Pensiunea Ruby’nN, pe care nu o recomand, în ciuda faptului că am stat doar o noapte acolo.

Design-ul destul de drăguț, rustic cu ceva influențe americane (texane), nu comentez prea mult. Însă au fost probleme încă de la început, cu identificarea camerelor în care urma să fim cazați. Nu ni s-a cerut avans, nimănui nu i s-a părut suspect acest lucru, și se pare că domnul proprietar împreună cu soția sa sunt începători în domeniu și nu au știut să își impună regulile, astfel încât unii turiști au rămas în camere și după ora 11 dimineața când ar fi trebuit să se decazeze, ceea ce a însemnat că a trebuit să stăm după dumnealor. Nu-i bai, ne doream doar să lăsăm bagajele acolo, iar pentru asta s-a găsit repede un loc sigur. Ce m-a mai deranjat a fost frigul pe care l-am găsit seara, la primirea camerei, un calorifer micuț încerca să încălzească o cameră mai mare și pentru că nu reușea ne-a fost adusă o aerotermă. Trist. Bine că la o bucată de noapte, o piuliță de la caloriferul din baie s-a ”gândit” să sară, iar baia a fost inundată în scurt timp cu apă fierbinte. A venit puțină căldură și de acolo. În altă cameră nu au avut deloc lumină, iar o prietenă a rămas fără apă caldă în mijlocul dușului. Și mai trist. Cât despre cină, nu am prea avut de unde alege. Soția proprietarului a gătit niște ciorbe, un piure, o tochitură moldoviniască, pardon că sunt cam vegetariană. M-am ales cu o salată de cartofi reci, dar a fost din partea casei. Tot din partea casei a fost și desertul: niște gogoși aduse în cameră la doisprezece noaptea. Oare de ce dormeam atunci?

Ah! Și muzica.. groaznică. Cu excepția câtorva melodii ale lui Ion Suruceanu, pentru cunoscători.

Fiți foarte atenți atunci când faceți rezervări. Fiți atenți la detalii și cereți cât mai multe informații posibile. Chiar și pentru o noapte, este important să vă simțiți bine acolo unde ajungeți.

Revenind, la amiază am fost să mâncăm în oraș. Am găsit mai liber la Casa Dorneană, un local foarte chic, decorat în culorile alb, verde și mov (mi s-au asortat foarte bine ochelarii acolo 🙂 ), cu citate motivaționale pe pereți și un spațiu de joacă pentru copii amenajat în partea din spate a încăperii – o idee pe care o apreciez foarte mult. Mâncarea a fost bună, servită cam cu întârziere, dar am aflat că era o singură domnișoară care se ocupa de tot și de toate, așa că am avut răbdare.

Apoi pârtiiiiieeeeee! 😀 Am nimerit în primul din cele cinci weekenduri de Sărbătorile Zăpezii, așa că am evitat Pârtia Veverița unde avea loc o competiție. Am mers pe Pârtia Parc 1,  unde am stat restul zilei, până am înghețat de frig. Glumesc, dar nici mult nu mai aveam. Pe cât de frumos a fost ziua, pe atât de rece s-a lăsat seara. Însă m-am încălzit cu vin fiert, desigur. Aceasta în timp ce prietenii mei încercau sporturi extreme, și anume ”datul cu placa”. Eu fiind mai precaută și mai puțin aventuroasă am preferat să stau pe margine, să fac poze și să îi urmăresc cum cad, chipurile pentru a învăța din greșelile lor și a nu le repeta când mi-o veni vremea. Vezi să nu! Am fost răpită prea curând de priveliștile din jur și de numărul destul de mare de copii aflați acolo. Care mai de care, mai mic, mai mare, cu sania, cu colacul, cu schiurile, nu conta, ei erau pe pârtie, însoțiți de prieteni și părinți, fără să se plângă de nimic, gata de distracție. Am rămas realmente uimită de cât de bine schiau niște prichindei de nici 7 anișori. Și cât de calme și vesele le erau chipurile. Eu mă gândeam ce era în capul părinților atunci când i-au îndrumat spre acest sport, dar se vedea limpede că fac asta cu plăcere. Și nu am putut evita să nu-mi zboare gândul la ideea că poate și lui Matei i-ar plăcea, când va mai crește… Totuși, pârtia mi se pare în continuare un loc periculos, mai ales pentru copii.

Pentru că nu am putut să beau prea mult vin pentru a mă încălzi cât timp căscam ochii prin jur, m-am dus la patinoar. Nu mai fusesem, bineînțeles. Ce credeați? În restul zilelor locuiesc într-un glob de cristal. De aceea am căzut chiar înainte să intru pe portiță și mi-am scrântit puțin mâna dreaptă. Dar nu-i nimic, pentru că am mai căzut pe gheață de atâtea ori încât mi-am învinețit o bucată din mâna stângă și o bună bucată din piciorul stâng. Le numesc amintiri. Să învăț să patinez la Vatra Dornei nu am fost în stare. Fir-aș!

A doua zi m-am ridicat cu greu din pat, dar mișcarea mi-a făcut bine. După împachetat și dus totul în mașină am plecat spre telescaun. Aici a fost cel mai aglomerat loc, am stat la coadă vreo jumătate de oră. Dar a meritat din plin. Ce a urmat să văd m-a lăsat fără cuvinte. Ori sunt eu prea ușor impresionabilă. Vă las mai jos fotografiile, să decideți singuri. Pentru că se făcuse deja amiază când am ajuns sus și pentru că nu mâncasem la micul dejun, am luat brunch-ul, cum spun englezii, la Cabană. Mâncarea gustoasă, vinul fiert delicios, cafeaua numai bună!

La coborâre ne-am mai învârtit pe la poalele Parcului Călimani, am luat niște magneți pentru frigider și cadouri pentru cei dragi, că deh, trebuie să mai cheltuim bani și pe din astea. :))

În drum spre casă am făcut un mic ocoliș prin Bistrița-Năsăud, la Hotel-Castel Dracula și rău am făcut! Pentru că..mai bine nu vă spun. Mergeți și trăiți pe pielea voasră! Ha!

Cam asta a fost! Mă bucur că m-am întors teafără, cât de cât.

Voi pe unde mai mergeți în weekenduri, vacanțe, concedii?

*Vă rog nu preluați fotografiile fără acordul scris al autorului. Mulțumesc!

Fiind blogger(i), orașul cutreieram


Te salut, oraș de basme, cu conturii iluzorii,
Străjuit de șapte dealuri încărcate de podgorii!
Te salut, oraș grădină cu castanii tăi feerici,
Și cu turnurile tale – și cu cincizeci de biserici,-
Blând oraș de odinioară, melancolic și tăcut,
Unde fiecare piatră ne vorbește de trecut,
Unde vechea strălucire îngropată în pergamente,
Se ridică mai curată din pioase monumente
Ce-n sclipirea dimineții despre alte vremi vorbesc:
Cetățuia… Trei Ierarhi… Sfântul Neculai Domnesc…
Te salut, oraș al păcii, al poeziei, și-al iubirii,
Unde se întrec în grații fetele cu trandafirii,
Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea
Și din fiece ogradă liliacu’-și plouă floarea
Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci…
Tu, oraș cu arzătoare și gingașe duduci,
Care-au moștenit în zâmbet ca și-n tremurul de gene
Frumusețea legendară a femeii moldovene!” – George Topîrceanu

129

Am să vă spun povestea unei sâmbete petrecute la pas prin centrul orașului meu de suflet, în care m-am născut și în care trăiesc: Iași.

Au fost odată ca niciodată atâția oameni, ce se numeau bloggeri, de nu-ți ajung degetele de la mâini și de la picioare ca să-i numeri, care s-au adunat de dimineață dinaintea statuii lui Vasile Alecsandri din fața Teatrului Național, la îndemnul boierului Matei.  Mândri oameni, îmbrăcați cu haine bune, ba chiar și cu cravată sau papion, mai puțin o domniță (eu – mai ignorantă în acest caz). Iertare! Și au pornit ei agale, ghiduși și dornici să (re)descopere puțin câte puțin cetatea celor șapte coline, sub atenta îndrumare a domniței Victoria și a boierilor Matei și Alex.

Prima oprire a fost chiar Teatrul Național „Vasile Alecsandri” despre care ne-a vorbit însuși domnul Matei.

      Știați că:

  • este cel mai vechi Teatru Național din țară și a fost construit pe locul fostei primării? Dar că prima piesă românească de teatru s-a jucat pe scena Teatrului din Copou, care a ars din temelii (pe acel loc se află astăzi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”)?
  • este cea mai frumoasă clădire din Iași?
  • aici a apărut prima dată iluminatul electric din oraș?
  • este o veritabilă bijuterie arhitectonică, adăpostind singura cortină pictată din țară, care prezintă în centru o alegorie a vieții, cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române (Moldova, Transilvania și Țara Românească)?
  • plafonul a fost pictat de Al. Goltz, în culori pastelate, și reprezintă alegorii paradisiace, fiind ilustrat cu nimfe și îngeri și încadrat în structura rococo?
  • este al doilea în top-ul BBC al celor mai frumoase teatre din lume?

IMGP1045

Am traversat parcul din fața teatrului și ne-am oprit la umbra teilor de lângă Palatul Rosetti-Roznovanu – care adăpostește primăria în aceste vremuri (tulburi) și unde domnița Victoria ne-a povestit despre vremurile de demult.

          Stiați că:

  • este primul şi poate cel mai grandios şi încărcat de istorie palat (administrativ) al Ieşilor?
  • a fost pierdut la cărţi de către feciorii boierului şi cumpărat de primarul Vasile Pogor?
  • se spune că ar fi blestemat deoarece Neculai Rossetti-Roznovanu și coniţa Maria Sturza (măritată) s-au îndrăgostit și au fugit în lume?
  • a fost reședința temporară a familiei regale în anul 1892, dar și între anii 1916-1918?
  • de aici a plecat tradiția împodobirii bradului?
  • în actuala sală de consiliu, odinioară aveau loc baluri somptuoase?
  • deşi aflat peste drum de Catedrala Mitropolitană, își avea propria capelă unde se ţineau slujbe de Crăciun şi Paşte, dar și cu ocazia altor sărbători?
  • în fața clădirii se află busturile celor doi primari care și-au adus importante contribuții la modernizarea orașului?

160

Am traversat Ulița Mare și am ajuns în curtea Catedralei Romano-Catolice „Sfânta Fecioară Maria, Regină”, unde eu nu mai fusei niciodată și unde ne-a întâmpinat Emil Bejan, cel care ne-a vorbit cu multă blândețe și deschidere despre biserică, care ne-a dus în subsolul clădirii, acolo unde se află Memorialul Anton Durcovici, și apoi ne-a ridicat pe acoperiș, de unde am avut o frumoasă priveliște asupra orașului.

            Știați că:

  • biserica are o formă circulară (cu referire la perfețiunea lui Dumnezeu; cercul fiind simbolul cerului, al infinitului, al eternităţii, al perfecţiunii, al unităţii, al vieţii ) și o cruce înaltă de 10 m în vârf? Iar cupola de tip calotă are 24 de ferestre și vitralii așezate pe trei registre reprezentând teme legate de creație, alianță, sacramente, misterele Rozariului?
  • peştele este considerat simbolul tainic de recunoaştere al primilor creştini? Masa din faţa altarului are forma unui peşte, pe vitralii se poate observa forma unui pește, formă în care a fost amenajat și spațiul verde central din curtea bisericii.
  • spre altar suntem conduși de un covor de marmură cu 12 stele?
  • pe balustrada balconului semircular de la etaj sunt amplasate mozaicuri cu cele 15 opriri ale Căii Sfintei Cruci?
  • la etaj se află o orgă clasică (printre cele mai mari din țară) cu trei manuale, un pedalier, 3.882 de tuburi și 43 de registre?

IMGP1067

IMGP1075-Pano

Am ajuns apoi în zona negustorilor și ne-am oprit în fața Casei Dosoftei și a Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, despre care ne-a vorbit boierul Alex.

          Știați că:

  • Casa Dosoftei sau Casa cu arcade are formă aproape cubică, a aparținut mitropolitului Dosoftei și nu știe nimeni exact în ce perioadă a fost construită?
  • Biserica Sfântul Nicolae Domnesc a fost construită de Ștefan cel Mare și în interiorul ei au fost investiți toți domnii Moldovei?
  • pentru câțiva ani a îndeplinit rolul de catedrală mitropolitană?
  • este pictată pe exterior asemenea bisericilor din Bucovina?

IMGP1077

Fiind oameni cuminți, frumoși și talentați, am vizitat și Palatul Culturii, care își va deschide larg ușile în data de 27 aprilie. Nu înainte ca boierul Matei să prelungească agonia povestindu-ne despre statuia lui Ștefan cel Mare din fața palatului și intrigile din jurul ei. (Poți și tu să vizitezi Palatul începând cu data de 27 aprilie, când va fi deschiderea oficială și intrarea liberă între orele 10-17. Găsiți mai multe detalii despre program și prețurile biletelor aici.)

Știați că:

  • se zvonește că Ștefan (de pe calul lui Ștefan) nu ar fi de fapt Ștefan, ci un cneaz polon, care ar fi solicitat o statuie în același timp, iar sculptorul francez ar fi inversat statuile? Detaliile care alimentează această legendă sunt barba și coroana catolică. Cracovia găzduieşte două statui ecvestre care seamănă cu „a noastră”. Una dintre acestea se află în preajma Turnului Barbakan şi îl înfăţişează pe regele Poloniei, Władysław Jagiełło. Cealaltă statuie îl înfăţişează pe Tadeusz Kościuszko, erou al independenţei naţionale, este situată în faţa Castelului Wawel, fiind realizată în anul 1900, dar amplasată în acuala ei poziţie abia 20 de ani mai târziu, distrusă în anii 1940 în timpul ocupaţiei naziste şi realizată din nou în 1960, având şi o copie în oraşul Detroit (Michigan, Statele Unite ale Americii), donată de locuitorii Cracoviei cu ocazia Bicentenarului Revoluţiei Americane.
  • lucrarea de renovare a Palatului este cea mai complexă din România după 1990?
  • Palatul Culturii este ultima construcție în stil neogotic şi a reprezentat una din ultimele expresii ale romantismului în arhitectura oficială?
  • Palatul se înalţă, în parte, peste ruinele curţilor domneşti medievale, menţionate documentar în 1434. Au fost folosite, parţial, şi temeliile vechiului palat (neoclasic) din vremea voievodului Alexandru Moruzi (1806-1812)? În interior puteți vedea o parte din aceste două tipuri de ziduri.
  • construcția palatului a durat 19 ani? Și pentru că „moda” se schimba de la un deceniu la altul, în arhitectura clădirii întâlnim elemente aparținând mai multor stiluri.
  • în decorarea sălii „Henri Coandă” s-a folosit materialul brevetat de chiar marele savant, numit bois-ciment, care imită lemnul de stejar?
  • „Sala Voievozilor” conține portretele domnilor Moldovei și ale regilor României?
  • ceasul cu trei cadrane din turnul clădirii are diametrul de 3,25 m și fiecare cadran este decorat cu mici vitralii, reprezentând cele 12 zodii; câte doi plăieși, în costume populare, sunt zugrăviți pe zidul turnului și stau de strajă, iar din oră în oră, la fix, în Iași se va auzi din nou Hora Unirii?

Ultima, dar nu cea din urmă vizită a fost la Catedrala Veche – biserica din curtea Mitropoliei.

Știați că:

  • a fost construită în perioada 1761-1769 pentru a servi drept catedrală mitropolitană, fix în centrul orașului?
  • în pridvor și în apropierea zidului nordic al bisericii se află mormintele mai multor mitropoliți ai Moldovei? Pentru că se calcă pe morminte, se dorește mutarea acestora în curând.
  • în prezent aici se țin slujbe de dimineață și de seară de către măicuțe?

 

 

Osteniți, dar mulțumiți sufletește (cel puțin eu), ne-am întors fiecare spre îndatoririle sale, trăind fericiți și în ziua de astăzi.

Mulțumiri ghizilor noștri, Școlii de Ghizi IașiAsociației Turistice Ghizii României, Kooperativei 2.0,  și nu în ultimul rând domnilor Constantin și Victor, care au surprins totul în minunății de fotografii.

Mă înclin!

Am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea așa. Până la următoarea! 🙂

Seară de teatru, despre amintiri, cu emoție


Ce seară minunată… și ce oameni frumoși și talentați se ”ascund” unde nu bănuiești!

Am avut ocazia și chiar onoarea de a participa aseară la lansarea oficială a trupei de teatru H2O (sau ”Apă Vie” cum le este drag să-și spună), formată din tinere talente, voci care au ceva de spus și au ales să-și transmită mesajul, cu emoție și umor, prin artă. Evenimentul denumit ”Amintiri din… copac” a avut loc la Colegiul Sfântul Nicolae și a avut ca invitați trupa Folk Feelings, artista Iustina Irimia-Cenușă și două fetițe din Grupa de Teatru a Palatului Copiilor, coordonată de actrița Ana Hegyi.

A fost o seară în care ne-am amintit de copilărie, de familie, de atmosfera de ”acasă”. Tinerii actori, cu un foarte fin simț al observației, au adunat poveștile lui Ion Creangă și le-au reinterpretat în manieră modernă, că deh, material didactic există din belșug. 🙂

Vă amintiți de Smărăndița? A mai crescut, Roxana ne-a readus-o în fața ochilor, dar e la fel de ștrengară. Diana a fost un tată răbdător, iar  Cătălin l-a interpretat pe domnul profesor de istorie, dar și pe domnul administrator de bloc. Roxana a fost gospodina perfectă și mama care face totul pentru copilul ei, și soacră mai apoi.  Andrei a avut cel ai greu rol, acela de soție. 🙂 Și Cristina a avut dublu rol: Țuțu, băiețelul energic, și madam Belizarea, vecina băgăreață.Alexandra și Ștefan au fost pentru o seară Floarea și Gheorghe, cel mai amuzant cuplu, pe ritm și pe rime.  Cu o moldoveancă autentică drept soție, o soacră-poamă acră, un copil neastâmpărat și o vecină mereu nemulțumită, cred și eu că Eugen nu-și putea găsi liniștea. Eh, și personajul principal al serii, copacul, a fost interpretat de Cristian.

Mulțumesc Ștefan pentru invitație, a fost o surpriză frumoasă și o plăcere să te văd ”în acțiune”! Mulțumesc și prietenilor alături de care am petrecut ceasurile serii! M-am bucurat să revăd oameni dragi. M-am bucurat să văd tineri care își urmează visurile. M-am bucurat să primesc emoție pură. Am râs din tot sufletul, am vărsat și-o lacrimă (Iustina e de vină 🙂 ). M-am simțit ca în familie!

Felicitări, mult succes tuturor pe acest drum, abia aștept să vă (re)văd pe toți, și pe scene mai mari!

Oricine are ocazia de a-i vedea, să nu o rateze. Nu va fi dezamăgit!

Între timp puteți vedea aici fotografiile lui Alexandru, care a surprins fiecare moment al serii! 🙂

Numai bine,

Ioana

A fi sau a nu fi.. Femeie


De ce te-oi fi iubind,

FEMEIE gingaşă,

Ca firul de iarbă

ce taie în două luna văratecă,

azvârlind-o în ape”…? (Nichita Stănescu)

tumblr_lhvcf3mhkp1qbedvyo1_500

Vorba românului, ”ziua bună se cunoaște de dimineață, și săptămâna bună se cunoaște de luni”. Ei bine, dacă luni m-am alăturat tovarășilor din Kooperativa 2.0 Iași pentru o vizită la aeroport, joi am continuat cu participarea la un workshop denumit sugestiv: ”Redescoperă-te, Femeie”, susținut de psihoterapeut Ana-Maria Ceornea, la clinica Armoniè.

Spun mereu că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv și se întâmplă atunci când le este menit să se întâmple, nici mai devreme, nici mai târziu. Și o spun și acum, pentru că nu demult îi rugam pe unii dintre bărbații din blogosferă să scrie despre cum văd ei femeia. Am citit cu emoție rânduri scrise probabil cu mai multă emoție. Universul probabil m-a lăsat să ”rumeg” acele postări și gândurile și emoțiile generate de ele, pentru ca într-un final să mă aducă în situația de a mă întreba și a afla cum e femeia, din propria perspectivă.

Am văzut evenimentul pe facebook, printre câteva zeci altele și mi-a atras atenția. Am citit descrierea, am apăsat ”butonul” Particip și apoi am contactat-o pe Ana în vederea rezervării unui loc la acest workshop. Atunci și în zilele ce au urmat m-am gândit că o să aflu cumva (prin secrete cunoscute de foarte puține persoane) cum să fiu mai feminină, cum să mă iubesc și să mă prețuiesc.

Ana nu ne-a spus niciun secret, iar adevărul nu e nici el prea departe, pentru că am aflat, în primul rând, ce înseamnă să fii Femeie. E drept, nu m-am întrebat deloc în acest timp ce înseamnă să fii femeie, nici nu mi-a trecut prin minte, probabil am crezut că știu deja.

Ce am crezut eu că înseamnă să fii femeie? Un tot. O multifuncțională. Mai multe persoane într-una. Am crezut că femeie ești atunci când ești fiică (motiv de mândrie pentru părinți), soră (sprijin și model pentru frații mai mici), iubită (atentă și grijulie), soție (camarad pe viață și stâlp de susținere), mamă (oferind iubire necondiționată și educându-și cum știe mai bine copiii), prietenă (umărul pe care poți plânge liniștit și cea care se dă peste cap pentru a te ajuta să-ți rezolvi o problemă), angajata sau antreprenoarea (care își face exemplar treaba), doamna/domnișoara care zâmbește sincer, merge drept și privește înainte atunci când iese în societate. Și lista poate continua, desigur. Dar greșeam.

Suntem atât de angrenate în cotidian: copil, partener (sau lipsa acestuia), familie, familia extinsă, serviciu, societate; credem că e de datoria noastră să le facem pe toate (pentru că femeile din 1800 nu le puteau face, dar noi da); credem că e de datoria noastră să fim acolo pentru fiecare apropiat care are nevoie de noi; și ne păcălim că suntem femei îmbrăcând o fustă sau încălțând un pantof cu toc din când în când, folosind niște cosmetice sau produse de machiaj, răsfățându-ne la salon o dată pe an, când ar trebui să ne răsfățăm (în orice mod) zilnic. Pentru că da: merităm! Merităm să fim Femei, nu bărbați cu fustă, chip și corp de femeie.

A fi femeie e o stare, ce vine din interiorul nostru. A fi femeie înseamnă a te simți femeie, dincolo de toate rolurile enumerate mai sus. Suntem femei înainte de a fi fiice, surori, mame, iubite, soții, prietene, și nu încetăm să fim femei odată cu asumarea oricăruia dintre aceste roluri. Datoria noastră este să ne (re)descoperim, să alegem să ne simțim bine în pielea noastră, să ne punem pe primul loc pentru ca de acolo să ne putem dedica celorlalți, să putem să îi ajutăm, să fim capabile să le oferim din iubirea noastră. Ceea ce nu e o muncă ușoară.

Partea cea mai dureroasă nu a fost însă să aflu că nu știu ce înseamnă să fii femeie sau să realizez că sunt o femeie masculinizată (subconștientul meu probabil știa deja), dar a fost să realizez că bărbatul pleacă din viața ta atunci când te vede atât de independentă, de sigură pe tine și te aude ”lăudându-te” cu faptul că ești o femeie puternică mai des decât aude ”te iubesc”. Pleacă! Și nu se mai întoarce. Nici privirea nu o mai întoarce către tine. Te lasă cu toată ”puterea” ta, că doar nu ai nevoie de el. Și se duce acolo unde se simte la adăpost, acolo unde se simte bărbat, ceea ce el este. După multe frământări și ”de ce”-uri, iată că înțeleg acum. Acum știu unde am greșit și mă rog să am doar puterea de a nu mai repeta acest comportament.

Spre final îmi răsare în memorie un exemplu din zilele trecute, căruia nu i-am dat nicio importanță la momentul respectiv: dimineață, o stație oarecare, la urcarea în tramvai, eu (blugi, teniși, părul strâns) și vreo patru-cinci bărbați de vârste diferite (fiecare îndreptându-se spre serviciu probabil), niciunul nu m-a lăsat să urc înaintea lui. Oare de ce? Cavalerismul nu mai există? L-a omorât cineva? Ce rol am sau am avut în acest ”proces”?

Nu ar trebui să îmi mai cumpăr singură până și flori. Nu ar mai trebui să car cale de trei etaje plasele pline cu cumpărături. Nu ar mai trebui să desfund chiuveta. Nu ar mai trebui să schimb becul care s-a ars. Ar trebui să încetez să cred că pot și să încerc să le fac pe toate. Ar trebui să am mai multă grijă de mine, cea din interior. Și, de ce nu, ar trebui să port mai mult rochițe, fustițe, tocuri. Pentru mine.

Am părăsit incinta clinicii așa cum îmi place: cu emoție (atâta emoție încât am vărsat câteva lacrimi – e de bun augur) și cu multe teme de gândire. Au trecut câteva zile de atunci și încă mai caut răspunsuri la întrebări înainte să adorm. Semn că mesajul a ajuns unde trebuia.

Și pentru că am cunoscut oameni minunați, plini de energie pozitivă, și-mi place fluturele albastru din clinică :D, o să îi mai calc pragul joi, 21 aprilie, cu ocazia Atelierului de relaxare.

***

Ana-Maria Ceornea este o ființă care trăiește fiecare zi ca pe o experimentare, ca pe un dar al vieții, care e în căutarea și descoperirea ei de cel puțin șapte ani, căreia îi place să lucreze cu oamenii, să comunice cu sufletele acestora, să creeze zi de zi relații sănătoase. Deviza ei este ”Ești ceea ce crezi că ești!”

De meserie psihoterapeut, a ales drumul cunoașterii și redescoperirii permanente a propriei persoane. Descoperă în fiecare zi oameni minunați care doresc să-și vadă și creeze propriul sens și propriul drum.

Foarte importante pentru mine sunt liniștea sufletului, bucuria de a trăi și iubirea propriei persoane. Cultiv zi de zi aceste minuni și viața mi se pare extraordinară! Sunt EU din ce în ce mai mult, pe zi ce trece și asta îmi dă libertatea și iubirea de care am nevoie! Sunt un călător, dar în același timp, un suveran al propriei mele vieți. Sunt o ființă creatoare, ce își croiește fiecare zi în manieră proprie și asta-mi place teribil!

Armoniè (clinicaarmonie.ro) este clinica psihologică care armonizează ceea ce fac, gândesc, simt și spun persoanele care întâmpină obstacole de ordin psihic, deoarece doar astfel vor putea avea acces la o viață fericită și împlinită. O clinică pentru oameni, pentru specialiști, care doresc să facă mai cunoscut faptul că PUTEREA e în noi. Ne putem regăsi, putem evolua și cunoaște, apelând la interiorul nostru.