Mă caut…


M-a văzut cineva? Probabil că nu. Și nu mă refer fizic.. 

Ai milă și răbdare cu mine. Nu am mai scris parcă de o mie de ani, iar gândurile mi se învârt ca moriștile în cap.. 

Bineînțeles că mi-a fost dor. Ca de o parte din mine. Pentru că așa și este. Nu oi fi prea talentată, dar în scris mă exprim de multe ori mult mai bine decât oricum altfel. În plus, acesta este locul în care sunt cel mai sinceră cu mine.

Cum îți spuneam, nu mă mai găsesc… Și e nedrept, atât pentru mine, cât și pentru el, pentru bărbatul care are legătură cu asta. Pentru că niciunul dintre noi nu meritam să se întâmple așa.

A început cu ani în urmă, chiar în clipa în care l-am cunoscut. Aceea a fost și clipa în care am început să îl pierd. Și zic că e nedrept pentru că suntem oameni, ființe vii, nu obiecte fără suflare care aparțin cuiva, care pot fi aparținute, pierdute și regăsite.

Îmi amintesc când i-am văzut prima dată chipul… am zâmbit cu totul. Și acum zâmbesc, dar îmi scapă și câte o lacrimă. 

În continuare simt la fel ca atunci, deși mă mint deseori că nu e așa, că el e cel potrivit. Șansa noastră s-a consumat. Nu mai e nimic de făcut. Îmi rămâne să-mi reproșez o viață greșeala tinereții, făcută din imaturitate, teamă și neatenție. 

Nici nu am fost complet sinceră cu el, cu mine…

Îmi zic, așa, ca o slabă consolare, că era cumva normal să mă comport așa. Trecuseră doar câteva luni de când fusesem părăsită de omul pe care îl credeam atunci perfect pentru mine. Dar nu am vrut să recunosc asta. Nu am vrut să recunosc că am mai iubit înainte, că sufeream atunci. Am vrut să fiu puternică, așa cum sunt tot timpul, pentru că trebuie, dar puterea nu te strânge în brațe seara, nu îți zâmbește dimineața, nu îți zice o vorbă bună atunci când ai nevoie…

Cu el mă simțeam în siguranță, mă simțeam calmă, liniștită, ca și cum nimic nu mă poate doborî, și zâmbeam aproape tot timpul, larg, încât toți cei din jur mă întrebau mereu de ce sunt atât de fericită, nicio răutate nu mă ajungea, și totuși lui nu îi arătam asta. 

Poate nici el nu era în deplină stare de a mă vedea și înțelege, avea și el o istorie în spate, un zbucium al lui..

Ce se întâmplă când se întâlnesc două suflete pereche ciobite?

Ar fi trebuit să își revină la forma inițială, ca prin magie?

Cu noi nu s-a întâmplat așa. Ale noastre suflete s-au ciocnit și apoi au luat-o pe căi separate.

Poate că doar al meu îi era pereche, iar al lui avea pe altcineva predestinat, în altă parte.

Cu gândul ăsta îmi trece timpul. 

Am trecut aproape prin toate stadiile necesare: negare, mânie, negociere, depresie… 

Urmează acceptarea. Aceasta ar fi ultima stație… Dar inima și mintea mea încă refuză să accepte că s-a terminat. Evident că e un chin destul de mare. Ce om normal s-ar supune de bunăvoie acestui chin? Nu îmi doream așa ceva pentru mine.

Crede-mă că am făcut tot posibilul să uit și să merg mai departe. Mult timp am întrerupt orice contact, m-am mutat din oraș, am luat-o de la zero acolo unde nu e nici umbră de el, ba chiar am încercat zicala „cui pe cui se scoate”. Iar de candidați nu am dus lipsă. Însă niciunul nu e el. Nimic și nimeni nu a reușit să îl îndepărteze de mine. Ditamai clișeul, știu, dar așa e. Inima e o încăpățânată, sigur știi. Cu cât îi interzici mai mult vreun sentiment, cu atât se înflăcărează mai tare să îl țină viu.

Și îmi rămâne să mă întreb: oare am făcut tot posibilul să îi arăt ce simt? Cred că nu.

Merg pe străzi, fac curățenie, plătesc facturi, mă bucur că sunt printre oameni buni și apreciez micile bucurii ale vieții, și lui tot îi simt lipsa. Nu sunt perfect conștientă de ce fac și unde sunt, pentru că o parte din mine lipsește, a rămas cu el. O vreau înapoi. Îl vreau înapoi pe el. Sunt egoistă că îmi e dor să fiu completă.

Nu mă pot împotrivi credinței că o să am parte de puțină magie de Crăciun anul acesta..

Iar tu, cititorule, nu te speria de omul cu multe probleme care sunt eu. În facultate credeam că psihologii nu au probleme proprii. Cu timpul m-am convins că m-am înșelat. Bine însă că nu profesez. Însă m-aș bucura să 
înveți ceva prețios din lecția care mi-a fost predată mie:

Fii sincer cu tine!

Fii sincer cu cei din jur!

Exprimă-ți sentimentele, indiferent de diminesiunea și intensitatea lor!

Zâmbește și fii fericit!

E atât de ușor să îi faci și pe ceilalți fericiți…

Ai grijă de tine! 

 

Nostalgie


Unde plec? De unde vin?
A fost mult. Mai e puțin.
Soare, lună, nori,
și stele,
peste tot mă iau cu ele.
Nu e timp.
Nu am răgaz.
Bucurie sau necaz,
înainte, printre toate.
Capul sus,
pieptul-nainte,
ori târâș-târâș.
Se poate.
Nu e loc de zarvă,
nu-i.
De te doare,
poți să suferi,
nimănui
n-ai să îi spui.
Fericit să fii
și sigur
că destinul îți surâde,
poți să sari,
să fugi, să țipi
și să spui oricui din lume.
Nu-i ușor,
nici greu nu e.
Poți tu să le duci pe toate.
Nu e însă nici dreptate
pentr-un suflet plin cu Dor.

memories, poems, wounds, dead flowers

Matei – 6 luni


adkj (1)~2

Așa e, timpul ăsta trece foarte, foarte repede, iar puiul meu crește, deja are 6 lunișoare, cele mai frumoase 6 luni din viața mea 😀

Scumpul meu pitic, îți doresc să atingi stelele și unicornii, să dansezi cu zânele și să vorbești cu luna; să crezi că lumea asta e frumoasă și magică; să nu-ți pierzi niciodată inocența și să crești știind cât de mult ești iubit. La mai multe luni și la mulți ani! 

 

8 ani


Începutul primăverii nu e atât de fericit pentru mine pe cât îmi doresc să fie, pentru că de fiecare dată se mai adaugă un an de când Laura mea nu mai este printre noi.

Prin viața fiecăruia trec tot felul de oameni, dar unii oameni sunt acolo de la începutul începutului. Așa sunt părinții, așa este pentru mine și Laura Stoica.

Nu știu de ce m-a pedepsit Dumnezeu luând-o la el atât de devreme, nu m-a lăsat să o văd pe deplin fericită, să-i văd copilul crescând…

Mă arde un dor nebun!

Laura, Cristi, bebe, vegheați-ne de acolo de Sus! Vă iubesc!

4 luni, 123 de zile


Peste 6 ore și 15 minute Matei împlinește 4 luni. Nu știu vouă, dar mie mi se pare mult timp. Și mi se pare că trece cu o viteză uimitoare. Mi se pare că Matei al meu crete văzând cu ochii și nu mi se pare, ba chiar mi-e tare frică în fiecare moment în care nu sunt lângă el că pot pierde ceva important din creșterea lui.

Nu știu cât observă ceilalți, și cât înțeleg, dar eu pur și simplu îl ador. E o minune în adevăratul sens al cuvântului și sunt infinit recunoscătoare lui Dumnezeu/Universului/destinului pentru că mi l-a dăruit.

Dacă înainte de el viața mea avea un sens, acum are o infrastructură bine pusă la punct. (Sper că m-am exprimat corect și înțelegeți ce vreau să spun.)

Nu știu dacă vocabularul meu e sărac sau există prea puține cuvinte, dar eu niciodată nu o să pot exprima cu adevărat ce simt pentru puiul meu de om, cât înseamnă el pentru mine, cât de imens de fericită mă face (și atunci când ne alintăm gângurind, și atunci când mă trezește noaptea, și atunci când își face treburile fix în timpul schimbării scutecului, și atunci când îmi adoarme seara în brațe după ce ne-am jucat și are pe chip o expresie atât de senină, pură, inocentă încât îmi dau lacrimile).

La mulți ani, ștrumful meu!

tender_love